Extazul din fundul paharului (text de John McGregor)

Calatoria mea africana ma purtase pana in Zanzibar. Era o dupa-amiaza calda si lenesa, evocand prima scena din zeci de filme porno. Stam in hall-ul unui hotel acceptabil (pentru Africa), sorbind alene dintr-o tigara de foi si scaldandu-mi papilele gustative intr-o baie racoroasa de bourbon. Eram perfect singur. Fara ganduri. Fara griji. In punctul acesta al naratiunii s-ar cuveni sa se intample ceva. Dar nu s-a intamplat nimic. Eram mai plictisit ca niciodata. Am adormit. Cand te imbolnavesti de plictiseala, nu te mai salveaza decat bautura si prietenii. Vorbeam pe mess cu Iulian su cu Gavagai si beam. Beam toti trei, in colturi diferite ale lumii, in stari si grade diferite, dar cu acelasi sictir fata de realitatea ambienta. Va spuneam, dragelor si dragilor, vorba lui Florin Piersic, ca sunt momente cand doar prietenii si alcoolul te mai tin in viata. Dar poate ca sunt prea optimist cand zic „prietenii si alcoolul”. Gavagai povestea ca vechii lui prieteni ivorieni de la Paris nu-i mai sunt chiar asa de prieteni. Iulian a trit si el dezamagirile lui, poate mai mari decat ale noastre. Cat despre mine, nu ma simt nici eu prea iubit. Asa ca, iubitii mei, dati-mi voie sa reformulez: sunt momente cand numai alcoolul te mai tine in viata. In clipa-n care-am constientizat asta am avut revelatia (toti trei, pentru ca exista si revelatii in grup) ca nu beam degeaba, ca beam petru un scop onorabil. Am devenit cu totii euforici (n-as putea jura ca nu ne ametisem putin). Simteam ca putem face orice. Simteam ca putem bea pana la moarte si ca n-o sa murim decat ca sa schimbam vinul pe nectar. Eram aproape zei, niste veritabili satiri, cum spunea Gavagai razand. Sangele ne clocotea in extazul acesta mistic. Alcoolul ne transformase in iubire pura. Iubire de noi insine, iubire pentru proiectele noastre. Limba ne amortea si simteam ca nu mai putem vorbi. Trebuie sa fii sfant pentru a putea exprima fervoarea.

John McGregor