Umbla vorba prin targ ca se-nchide Green Hours
Suparat ca a fost latrat de Otto-ntr-o noapte de mai, cand privighetoarea canta si liliacu e-nflorit, un om cu initiative a venit cu ideea ca imobilul din Calea Victoriei, nr. 120 sa fie cesionat unui ONG pe nume Fundatia Nationala pentru Tineret. Ideea a incoltit, a crescut si a dat roade, devenind ditamai anexa la Legea 350/2006, anume a Tinerilor (vezi Monitorul Oficial din 27 iulie, sau mai comod, http://www.teleactivities.org/blog/?p=27). Ca sa nu existe discutii, citez art. 14 alin. 2 si anexa cu pricina: vorbeste Legiuitoru: “(2) Patrimoniul Fundatiei Nationale pentru Tineret este constituit dinimobile - constructii si terenuri -, fonduri banesti si alte active careau apartinut structurilor centrale ale fostei Uniuni a TineretuluiComunist, prevazute in anexa, precum si din imobile, fonduri materialesi financiare dobandite in timpul functionarii sale.” [...]; tot Legiuitoru, de data asta in anexa: “Imobilele si fondurile banesti care fac obiectul prevederilor art. 14alin. (2) din lege
1. Imobilul care a apartinut Comitetului Central al fostei Uniuni aTineretului Comunist, situat in Calea Victoriei nr. 120, sectorul 1,Bucuresti, inclusiv terenul aferent.”
Marturisesc ca scriu textul asta din consternare. [“Consternare” e un cuvant frumos. E mai frumos decat expresia “cu gura cascata”. In plus, atunci cand ramai cu gura cascata nu mai scoti nici un cuvant; in schimb, atunci cand esti consternat, nu numai ca esti consternat, dar si afirmi ca esti consternat si spui si de ce.]
Daca banuiti ca sunt consternat de faptul ca cineva indrazneste sa ia o cladire publica (recte din patrimoniul fostului UTC sau al Ministerului Culturii, nu se stie prea clar) din cesiunea cuiva si s-o dea in cesiunea altcuiva, ei bine, va inselati.
Consternarea se datoreaza, de drept, unui text scris de Voicu Radescu in ultimul numar al ghidului gratuit “24-Fun” (an IV, nr. 174, p. 16).
Cu riscul de a va deveni antipatic (pana acum fiindu-va doar indiferent, ma voi apleca o clipa asupra textului despre care ziceam.
Speriat ca isi va pierde barul (si teatrul), stapanul sus-pomenitului Otto pune in fruntea articolului (nedelegat de data asta) un titlu extrem de sugestiv: “Ceausescu era legal, nu? Si-acuma nu mai este!”. Ce-i drept, Ceausescu nu mai este legal, fiind – printre altele – si mort. Dar ca sa nu mai fie legal, a fost nevoie de o lovitura de stat si de o revolutie. Sa ne-ncurajeze oare Voicu Radescu sa iesim in strada si sa ne varsam sangele pentru afacerea lui? Sau, mai moderat vorbind, sa ne-ncurajeze oare acelasi Voicu Radescu sa luptam impotriva unei legi votate (unanim) de Parlamentul pe care noi insine l-am votat, iarasi, pentru afacerea lui? A doua-ntrebare nu-i tocmai absurda: intr-o lume ideala, ea ar denota atentia critica pe care societatea civila o acorda celor care ii reprezinta interesele. Dar sa nu confundam borcanele cu dulceata: interesele celor care stau in gazda pe Calea Victoriei (nr. 120) nu sunt si interesele societatii civile. Ar fi neinchipuit de straniu ca societatea civila sa iasa-n strada si sa arate cu degetul ei mijlociu in sus sau cu degetul gros in jos catre putere ori de cate ori o lege lezeaza interesele cuiva (fie si ale unui proprietar de bar, de teatru si de Schnautzer).
Sa trecem acum la argumentele pe scheletul carora isi construieste Voicu Radescu pledoaria.
Intaiul argument este notorietatea: (GDS & Libraria din Fundu Curtii & 22 & Green Hours & Teatruk Luni) Vs Fundatia Nationala pentru Tineret. Punct ochit, punct lovit: in cea mai perfecta cu asteptarile domnului Radescu, am auzit de toate institutiile legate prin conjunctii (copulative) in interiorul parantezei care constituie unul dintre membrii inecuatiei de mai sus; si – vai! – habar n-am ce-o mai fi si cu Fundatia Nationala pentru Tineret. Dar (iarasi vai!), in relierful accidentat al dezbaterilor publice, un argument despre care convenim ca-i adevarat, nu-i intotdeauna si just (e.g. dezbaterea despre holocaust). La o privire mai scrutatoare, ne dam seama ca temeiurile folosirii argumentului notorietatii in aceasta instanta sunt aceleasi cu motivatiile ghicitoarelor care, atunci cand dau anunturi la mica publicitate, amintesc c-au aparut la tv. Imaginati-va ca nu sunteti Stefan Banica Jr. Si ca vreti sa inchiriati un apartament. Si ca, dintr-un motiv oarecare – Stefan Banica Jr ar vrea sa inchirieze acelasi apartament. In conformitate cu acest argument al notorietatii, proprietarul, opinia publica si dumneavoastra insiva ar trebui sa ajungeti la singura concluzie fireasca, si anume ca Stefan Banica Jr e singurul posibil chirias. O data in plus, ne convingem ca train intr-o tara de vip-uri si anonimi. [Oare de ce-om mai trai (aici), noi, anonimii?]
Al doilea argument este permanenta: entitatile care functioneaza in jurul terasei de la Green Hours functioneaza acolo de atata amar de vreme. M-am intrebat multi ani cum a putut sa se nasca un asemenea argument in mintea atator oameni pe care-i vad la bere. In esenta lui, argumentul asta e ca slujba la stat: cu cat e mai lunga perioada in care te eternizezi intr-o pozitie, cu ata e mai mare legitimitatea pe care o ai. Pornind de la constatarea asta, mi-am dat seama in cele din urma ca argumentul in cauza s-a nascut in manualul de istorie de clasa a 4-a, cand eram invatati ca Romania e a romanilor pentru ca ei sta aici si-si paste oile de 2000 de ani. [In paranteza fie spus, in mediul universitar american nici un profesor nu se poate eterniza in post; in functie de contract, si indiferent de prestatia eventual excelenta sau de notorietate, profesorii sunt obligati sa candideze impotriva altora pentru posturile pe care le-au ocupat. Asta se intampla pentru ca legitimitatea prin permanenta nu are valoare de circulatie in America, pe motiv de indieni. E a treia oara cand mi se intampla sa cred ca manualul de istorie de clasa a 4-a e sursa imaginii noastre despre lume si viata.]
Al treilea argument nu este de fapt un argument, ci un artificiu retoric prin care se cauta obtinerea complicitatii cititorului : Voicu Radescu vorbeste despre “atmosfera de ‘leisure’ balcanic a parlamentarilor nostri (fie ei de o parte sau de alta a baricadei)”. Ideea ca parlamentarii stau degeaba si mananca leafa marita e o constanta in buletinele de stiri. Daca ceva apare la stiri, se fixeaza deci in opinia publica care e a noastra. Si tare ne-ar placea si noua sa ne luam leafa pentru ca traim in atmosfera de leisure anume balcanic. Da ce-ar fi sa va imaginati ca sunteti parlamentar? Sa va imaginati cum va suna fostii colegi de liceu? Rudele? Aia din administratia locala? Presa? Seful unei comisii care va cheama urgent la o sedinta in care se citesc cele 130 de articole ale unei legi? Ar mai fi asa leisure?. Iar cand ati avea ocazia sa votati, v-ati simti – cum s-ar zice – usurati, dupa toate pregatirile prin care a trecut o lege, fie ea si a tineretului. Ca daca o lege nu trece, asta inseamna reluarea preludiului, de la discutiile in comisii, pana la alea in plen. [Se pare ca asta este mecanismul votului unanimitar: cand o lege e teribil de plicticoasa, trece din prima, ca nu mai vrea nimeni s-auza de ea.]
Ce vrea de fapt sa sugereze domnul Voicu Radescu prin acest artificiu retoric e ca parlamentarii nu s-au obosit sa se puna la curent fix cu anexa legii tinerilor. Pai daca s-ar pune la curent cu toate anexele legilor pe care le voteaza, habar n-am cum sa mai termin fraza asta.
Ca sa fiu echidistant, Voicu Radescu are si el dreptate, anume atunci cand spune ca exista un litigiu in legatura cu proprietatea asupra cladirii. Sa fi fost a UTC? A Ministerului Culturii? Si, intai de toate, e oare legala hotararea de guvern prin care se anuleaza actul de donatie din 1984? (cand ministerul culturii a cedat gratis cladirea tineretului comunist). Si, inca o data, ce rost va fi avut prietenia Plesu – Liiceanu in pomenita hotarare de guvern (Plesu fiind ministrul culturii in epoca, iar Liiceanu patron al proaspat privatizatei edituri Humanitas, fosta Politica.)
Paragraful asta cu chestii tulburi din anii 90 e o replica la un indemn al aceluiasi Voicu Radescu. In contextul in care ne cerea sa il ajutam sa le dea cu legea in cap noilor cesionari ai imobilului, domnia sa porunceste: “Va cerem sa ‘delationati’ legal, pe fata. Ce stiti sau reusiti sa aflati despre ei. Ca ‘entitati’ juridice si ca persoane fizicce.” Citind ultima propozitie, nu am simtit decat teroare. Cum adica, onorat public, informatii despre ei ca persoane fizice? Ca daca cineva e zoofil, sau are nevasta si mai are si amanta, asta inseamna ca nu isi face treaba si ca nu poate primi in cesiune o cladire? De cand se darama o lege cu barfe? De cand se porneste o revolutie de la carciuma? De cand? Si de ce?
DISCLAIMER
Tin sa mentionez ca nu fac parte din Fundatia Romana pentru Tineret (sau din oricare alta). Ca nu stiu pe nimeni din pomenita fundatie. Ca putin imi pasa cine o sa se duca la job pe Calea Victoriei ne 120. Am scris textul asta pe de o parte din stupoarea de care ziceam, si pe de alta parte pentru ca “dezbaterea” legata de acel imobil risca sa se rezume doar la vocile inciudate ale intelectualilor frustrati ca pierd o casa. Ar trebui mentionat ca se cunosc informatii (ca ‘entitati’ si persoane fizice) si despre actualii chiriasi din Calea Victoriei 120. numai ca oamenii care le cunosc fie sunt discreti, fie li se pare inutil sa faca valuri, gandindu-se ca, oricum, asa e toata lumea.
Pentru a vedea aici (http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2006-08-18&art=2987) o oratio pro domo a revistei “22”.
In fine, mentionez ca nu-mi place sa beau bere sau vin la carafa cu miros de parfum (“din via lui Voicu”, cum imi spunea un chelner care a intarziat 40 de minute la barfe cu prietenii) in Green Hours.
Mio
1. Imobilul care a apartinut Comitetului Central al fostei Uniuni aTineretului Comunist, situat in Calea Victoriei nr. 120, sectorul 1,Bucuresti, inclusiv terenul aferent.”
Marturisesc ca scriu textul asta din consternare. [“Consternare” e un cuvant frumos. E mai frumos decat expresia “cu gura cascata”. In plus, atunci cand ramai cu gura cascata nu mai scoti nici un cuvant; in schimb, atunci cand esti consternat, nu numai ca esti consternat, dar si afirmi ca esti consternat si spui si de ce.]
Daca banuiti ca sunt consternat de faptul ca cineva indrazneste sa ia o cladire publica (recte din patrimoniul fostului UTC sau al Ministerului Culturii, nu se stie prea clar) din cesiunea cuiva si s-o dea in cesiunea altcuiva, ei bine, va inselati.
Consternarea se datoreaza, de drept, unui text scris de Voicu Radescu in ultimul numar al ghidului gratuit “24-Fun” (an IV, nr. 174, p. 16).
Cu riscul de a va deveni antipatic (pana acum fiindu-va doar indiferent, ma voi apleca o clipa asupra textului despre care ziceam.
Speriat ca isi va pierde barul (si teatrul), stapanul sus-pomenitului Otto pune in fruntea articolului (nedelegat de data asta) un titlu extrem de sugestiv: “Ceausescu era legal, nu? Si-acuma nu mai este!”. Ce-i drept, Ceausescu nu mai este legal, fiind – printre altele – si mort. Dar ca sa nu mai fie legal, a fost nevoie de o lovitura de stat si de o revolutie. Sa ne-ncurajeze oare Voicu Radescu sa iesim in strada si sa ne varsam sangele pentru afacerea lui? Sau, mai moderat vorbind, sa ne-ncurajeze oare acelasi Voicu Radescu sa luptam impotriva unei legi votate (unanim) de Parlamentul pe care noi insine l-am votat, iarasi, pentru afacerea lui? A doua-ntrebare nu-i tocmai absurda: intr-o lume ideala, ea ar denota atentia critica pe care societatea civila o acorda celor care ii reprezinta interesele. Dar sa nu confundam borcanele cu dulceata: interesele celor care stau in gazda pe Calea Victoriei (nr. 120) nu sunt si interesele societatii civile. Ar fi neinchipuit de straniu ca societatea civila sa iasa-n strada si sa arate cu degetul ei mijlociu in sus sau cu degetul gros in jos catre putere ori de cate ori o lege lezeaza interesele cuiva (fie si ale unui proprietar de bar, de teatru si de Schnautzer).
Sa trecem acum la argumentele pe scheletul carora isi construieste Voicu Radescu pledoaria.
Intaiul argument este notorietatea: (GDS & Libraria din Fundu Curtii & 22 & Green Hours & Teatruk Luni) Vs Fundatia Nationala pentru Tineret. Punct ochit, punct lovit: in cea mai perfecta cu asteptarile domnului Radescu, am auzit de toate institutiile legate prin conjunctii (copulative) in interiorul parantezei care constituie unul dintre membrii inecuatiei de mai sus; si – vai! – habar n-am ce-o mai fi si cu Fundatia Nationala pentru Tineret. Dar (iarasi vai!), in relierful accidentat al dezbaterilor publice, un argument despre care convenim ca-i adevarat, nu-i intotdeauna si just (e.g. dezbaterea despre holocaust). La o privire mai scrutatoare, ne dam seama ca temeiurile folosirii argumentului notorietatii in aceasta instanta sunt aceleasi cu motivatiile ghicitoarelor care, atunci cand dau anunturi la mica publicitate, amintesc c-au aparut la tv. Imaginati-va ca nu sunteti Stefan Banica Jr. Si ca vreti sa inchiriati un apartament. Si ca, dintr-un motiv oarecare – Stefan Banica Jr ar vrea sa inchirieze acelasi apartament. In conformitate cu acest argument al notorietatii, proprietarul, opinia publica si dumneavoastra insiva ar trebui sa ajungeti la singura concluzie fireasca, si anume ca Stefan Banica Jr e singurul posibil chirias. O data in plus, ne convingem ca train intr-o tara de vip-uri si anonimi. [Oare de ce-om mai trai (aici), noi, anonimii?]
Al doilea argument este permanenta: entitatile care functioneaza in jurul terasei de la Green Hours functioneaza acolo de atata amar de vreme. M-am intrebat multi ani cum a putut sa se nasca un asemenea argument in mintea atator oameni pe care-i vad la bere. In esenta lui, argumentul asta e ca slujba la stat: cu cat e mai lunga perioada in care te eternizezi intr-o pozitie, cu ata e mai mare legitimitatea pe care o ai. Pornind de la constatarea asta, mi-am dat seama in cele din urma ca argumentul in cauza s-a nascut in manualul de istorie de clasa a 4-a, cand eram invatati ca Romania e a romanilor pentru ca ei sta aici si-si paste oile de 2000 de ani. [In paranteza fie spus, in mediul universitar american nici un profesor nu se poate eterniza in post; in functie de contract, si indiferent de prestatia eventual excelenta sau de notorietate, profesorii sunt obligati sa candideze impotriva altora pentru posturile pe care le-au ocupat. Asta se intampla pentru ca legitimitatea prin permanenta nu are valoare de circulatie in America, pe motiv de indieni. E a treia oara cand mi se intampla sa cred ca manualul de istorie de clasa a 4-a e sursa imaginii noastre despre lume si viata.]
Al treilea argument nu este de fapt un argument, ci un artificiu retoric prin care se cauta obtinerea complicitatii cititorului : Voicu Radescu vorbeste despre “atmosfera de ‘leisure’ balcanic a parlamentarilor nostri (fie ei de o parte sau de alta a baricadei)”. Ideea ca parlamentarii stau degeaba si mananca leafa marita e o constanta in buletinele de stiri. Daca ceva apare la stiri, se fixeaza deci in opinia publica care e a noastra. Si tare ne-ar placea si noua sa ne luam leafa pentru ca traim in atmosfera de leisure anume balcanic. Da ce-ar fi sa va imaginati ca sunteti parlamentar? Sa va imaginati cum va suna fostii colegi de liceu? Rudele? Aia din administratia locala? Presa? Seful unei comisii care va cheama urgent la o sedinta in care se citesc cele 130 de articole ale unei legi? Ar mai fi asa leisure?. Iar cand ati avea ocazia sa votati, v-ati simti – cum s-ar zice – usurati, dupa toate pregatirile prin care a trecut o lege, fie ea si a tineretului. Ca daca o lege nu trece, asta inseamna reluarea preludiului, de la discutiile in comisii, pana la alea in plen. [Se pare ca asta este mecanismul votului unanimitar: cand o lege e teribil de plicticoasa, trece din prima, ca nu mai vrea nimeni s-auza de ea.]
Ce vrea de fapt sa sugereze domnul Voicu Radescu prin acest artificiu retoric e ca parlamentarii nu s-au obosit sa se puna la curent fix cu anexa legii tinerilor. Pai daca s-ar pune la curent cu toate anexele legilor pe care le voteaza, habar n-am cum sa mai termin fraza asta.
Ca sa fiu echidistant, Voicu Radescu are si el dreptate, anume atunci cand spune ca exista un litigiu in legatura cu proprietatea asupra cladirii. Sa fi fost a UTC? A Ministerului Culturii? Si, intai de toate, e oare legala hotararea de guvern prin care se anuleaza actul de donatie din 1984? (cand ministerul culturii a cedat gratis cladirea tineretului comunist). Si, inca o data, ce rost va fi avut prietenia Plesu – Liiceanu in pomenita hotarare de guvern (Plesu fiind ministrul culturii in epoca, iar Liiceanu patron al proaspat privatizatei edituri Humanitas, fosta Politica.)
Paragraful asta cu chestii tulburi din anii 90 e o replica la un indemn al aceluiasi Voicu Radescu. In contextul in care ne cerea sa il ajutam sa le dea cu legea in cap noilor cesionari ai imobilului, domnia sa porunceste: “Va cerem sa ‘delationati’ legal, pe fata. Ce stiti sau reusiti sa aflati despre ei. Ca ‘entitati’ juridice si ca persoane fizicce.” Citind ultima propozitie, nu am simtit decat teroare. Cum adica, onorat public, informatii despre ei ca persoane fizice? Ca daca cineva e zoofil, sau are nevasta si mai are si amanta, asta inseamna ca nu isi face treaba si ca nu poate primi in cesiune o cladire? De cand se darama o lege cu barfe? De cand se porneste o revolutie de la carciuma? De cand? Si de ce?
DISCLAIMER
Tin sa mentionez ca nu fac parte din Fundatia Romana pentru Tineret (sau din oricare alta). Ca nu stiu pe nimeni din pomenita fundatie. Ca putin imi pasa cine o sa se duca la job pe Calea Victoriei ne 120. Am scris textul asta pe de o parte din stupoarea de care ziceam, si pe de alta parte pentru ca “dezbaterea” legata de acel imobil risca sa se rezume doar la vocile inciudate ale intelectualilor frustrati ca pierd o casa. Ar trebui mentionat ca se cunosc informatii (ca ‘entitati’ si persoane fizice) si despre actualii chiriasi din Calea Victoriei 120. numai ca oamenii care le cunosc fie sunt discreti, fie li se pare inutil sa faca valuri, gandindu-se ca, oricum, asa e toata lumea.
Pentru a vedea aici (http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2006-08-18&art=2987) o oratio pro domo a revistei “22”.
In fine, mentionez ca nu-mi place sa beau bere sau vin la carafa cu miros de parfum (“din via lui Voicu”, cum imi spunea un chelner care a intarziat 40 de minute la barfe cu prietenii) in Green Hours.
Mio
0 commentaires :
Enregistrer un commentaire